Mi-e dor de fraţii mei din Labrador

Vreau la şcoală! Vreau la şcoală! Vreau la şcoală! M-am săturat de stat acasă! (nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta!) Îmi e dor de Magheru, de Cărtureşti, de cursurile de actorie, de Mc-u’ ăla pe la care nu o să dau prea curând, de omul fără picioare care se târăşte de-a lungul bulevardului, să mă holbez la afişele de la Nottara…

Şi apropo de asta…

Eram cu nişte colege, mergeam la Cărtureşti sau la TNB – nu mai ştiu, şi vedem afişul de la ”39 de trepte”. Isterie!! Citim noi pe afis : ”la..la..la..etc..etc.. după celebra comedie (nu mai ştiu sigur dacă aşa scria, oricum era vorba de un film) *39 de trepte*… Noi am înţeles din prima mesajul afişului şi am început să ne panicăm , gen : Oh, Doamne! Nottara! 39 de trepte! Alexandru Gheorghiu! O doamnă mai în vârstă a fost politicoasă şi ne-a avertizat : ”Să ştiţi că nu e film! E piesă de teatru!”…

Râzi!

Nu ştiu de ce, dar generaţia de aur ne crede cam retarzi…

Vedeţi şi voi că scriu post după post… asta e o dovadă clară că m-am plictisit şi că cea mai bună metodă de combatere a plictiselii este să scriu pe un blog total nevizitat chestii care nu interesează pe nimeni, aproape că nici pe mine. Dacă m-ar lăsa maică-mea să mă duc la şcoală, nu m-aş mai plictisi nici eu, nu v-aş mai plictisi nici pe voi… Dar nu! Îi este frică să nu mă împingă lumea prin 300. De ce să mă împingă? Chiar… de ce lumea este atât de rea, încât să împingă o biată fată de 15 ani operată de apendicită?

Vreau să ningă!

Da! Vreau să ningă şi la mine pe blog!. La Bendeac ninge, pe Hai6 ninge! Am o întrebare penibilă : se plăteşte?

Ştiu că odată, un vecin a facut să îmi ningă pe Desktop. A fost frumos, până într-un anumit punct, când a devenit enervant. Zăpada se tot depunea pe pictograme …

Cred că sunt singura persoană care are alergie la zăpadă. Nu ştiu dacă se poate numi alergie, însă e un fel de repulsie. Atâta vreme cât stau în casă şi mă uit pe geam, e totul OK! Dar să nu mă obligi să te văd cum mănânci zăpadă sau cum te joci în nămeţi fără mănuşi.. sincer! Tremur, ameţesc, odată aproape că am şi leşinat. Zăpada e atât de rece.. şi udă..şi câteodată murdară, deşi ea pare curată. Are sens ce spun aici? Nu cred.

Cu gheaţa e mult mai rău. Nu pot sta în bucătărie când maică-mea umblă în congelator; când e vară şi unele persoane sug, practic, gheaţa, mi se întoarce stomacul pe dos; numai când aud că se vorbeşte despre ea, în orice context, simt cum mă sufoc; nu mă uit la filme cu zăpadă, avalanşe sau alte fenomene asemănătoare ale naturii.

Aşa că de Crăciun să nu îmi faceţi cadou vreo invitaţie la un hotel din gheaţă!

Şi vreau să ningă şi la mine pe blog!

39 de trepte – Nottara

În sfârşit! Am fost la piesa ”39 de trepte” jucată la Nottara. Bine, ”în sfârşit” nu e tocmai expresia potrivită. S-a jucat practic a doua oară. Sâmbătă seară, 28 noiembrie,cu căţelul şi purcelul dupe mine, cu operaţia de apendicită în pungă, am pornit spre Romană. Sol omnibus lucet! Eram pe-acolo de la şi 35, piesa începând la fix. Ajung, îmi las haina la garderobă ca tot românul civilizat, îmi iau o apă (deşi nu am băut niciun strop) mai mult din ambiţie, intru în sală! Zbang! Dacă ştiţi cum arăta sala înainte de vara anului 2009, atunci vă puteţi face o imagine a unei săli de 10x mai frumoasă şi mai îngrijită. Am înţeles că a fost inundată. Scaunele au fost şi ele schimbate cu unele … odioase. Când te aşezi pe ele simţi ca şi cum te-ar înghiţi Groapa Marianelor. Pentru cineva mai mic de statură (aşa ca mine) asta poate fi fatal. Doar nu o sa venim cu perne dupe noi la spectacol… Piesa începe printr-un anunţ făcut de un actor (am impresia că e Adrian Văncică) prin care ne roagă să ne închidem telefoanele mobile (normal, că doar suntem români. Noi mergem până în pânzele albe) şi ne sfătuieşte să ne punem centurile de siguranţă! Ioi! – mă gândesc…

Pe scurt: regizorul a încercat (şi în opinia mea a reuşit) să pună în scenă un film din 1935 (gândiţi-vă!). Este complicat. Poate mai complicat decât ne putem imagina. Richard Hannay ajunge în Londra.La o piesă de teatru o întalneşte pe Annabella Smith, o doamnă în doliu, care e urmărită. Annabella rămâne peste noapte la Richard, neputând să scape de mafioţi. Aceasta sfârşeşe înjunghiată şi Hanney fuge pentru a scăpa de acuzaţii. Caramba la teatru şi aflaţi singuri )

Cât despre actori… ce să spun? Au fost multe personaje şi puţini actori. Fiecare, cu excepţia lui Alexandru Jitea, a interpretat două sau mai multe roluri. În asfel de situaţii ne dăm seama cine este cu adevărat un bun actor, cine poate trece dintr-o staree în alta în interval de numai câteva secunde.

Luminiţa Erga, pe care cu toţii cred că o ştiţi din celebrul sitcom ‘La Bloc’ şi din piesa ‘Titanic Vals’ de Tudor Muşatescu. [şi acum ca să fac o paranteză pătrată, afirm ''Mare om a fost Muşatescu ăsta!''  Textele lui m-au făcut să iubesc teatrul şi comedia pură, nealterată.] Doamna Erga este o actriţă excepţională, care, după părerea mea, se potriveşte nemaipomenit în roluri de epocă. În ”39 de trepte” a jucat bine, interpretând fiecare rol cu aceeaşi seriozitate. Cu toate că au existat unele scăpări şi necoordonări, per total a fost bine.

Alexandru Jitea, care a jucat rolul lui Dinu în ”Titanic Vals”, a avut rolul principal în această piesă. În monologul de la început am observat cel mai bine până acum coordonarea text-mişcare. Mi-a plăcut de el.

Adrian Văncică, pe care până acum nu l-am mai văzut în nicio piesă, deşi faţa lui mi s-a părut extrem de cunoscută, a avut o replică legendară : mă duc să ţeţăl ţapu’ ţurcan! Am râs cu lacrimi şi cu riscul că o să-mi crape operaţia la replica asta. Şi doare al naibii de rău când eşti operat şi râzi…

Alexandru Mike Gheorghiu… Ce pot să mai zic? Că e actorul meu preferat, pe lângă Marius Manole şi Marius Bodochi? Se ştie. Că l-am văzut de 2 ori în 300? Cred că şi asta se ştie. A jucat foarte natural rolurile travesti. Credeam că la el o să scriu cel mai mult, dar uită-te şi tu cum nu-mi găsesc cuvintele…Da.. Pot să stau până mâine în faţa monitorului şi tot  nu pot scoate nimic coerent. În orice caz, ştiţi şi voi ce părere am despre el, aşa că nu mă mai torturaţi.  Cel mai mult mi-a plăcut în rolul lui Mr. Memory, când am vrut să cred că arăta cu degetul spre mine, şi nu spre tipa din rândul 3.

Imi cer scuze, Mădă, că nu am mai putut veni cu tine. Şi imi mai cer scuze că am ales piesa mea. Dacă nu vedeam în seara aia ”39 de trepte”, m-aş fi întrebat în fiecare minut al existenţei mele cum ar fi fost. Despre ”A patra soră” am auzit foarte multe, ştiam deja la ce să mă aştept, dar despre ”39 de trepte” nu am ştiut absolut nimic. Scuze încă o dată!

O leapşă întârziată…

Mi-am adus subit aminte că Mădă mi-a dat mai demult (prin vară) o leapşă (numai mie mi se pare ciudat cum sună??). Era cu melodii alese de winamp. Yuhuu. Le’s see.

1.Who I am? Nightwish – The Islander (inspirat);
2.What was this day like? ZZ Top – Blue Jeans
3.What sould I do with my life? (chiar sunt curioasă la asta ce o să îmi slobozească winampul) Ugly Kid Joe – Little Red Man [lol ]
4.What are my parents like? Bob Marley – Get up Stand up
5.What is love? Clash – The Guns of Brixton
6.What I do in school? Wanda Jackson – Tunnel of Love [ ]
7.What’s my motto? Bon Jovi – If that’s what it takes [îl ador pe Bon Jovi! Şi nu e gay!!]
8.What is the first thing I think first time when I wake up? AC/DC – Let me put my love into you
9.What is the first thing I think when I see my teachers? OCS – Gorila
10.What is my life like? Alanis Morisette – Ironic [exact!]

La multi ani!

La multi ani, Andreea! Laaaaaaaaa muuuuuuuuulti aaaaaani! [ba, liniste ca va sparg! Incerc sa cant aici !!!!]
Stiu ca sunt o dobitoaca, imbecila, cretina, autista, dar ‘La multi ani!’ >:D< Imi pare rau ca nu am putut sa merg cu tine la teatru!!!

O fetiţă vrea ‘mesu lu hannah montana’. I-l dăm?
Mai jos, într-un post, am scris că mă caută lumea pe google. Aşa că m-am căutat şi eu. Am tastat în sfântul motor de căutare ‘jocuri amalia’ şi uitaţi ce am găsit:

1. mă poţi îmbrăca… şi dezbrăca de secrete

2. mă poţi make-up-ui.

Wow. Sunt o adevărată curvă pe internet!
Şi nu în ultimul rând, am mai găsit ceva mortal!

Fragment din ,,Inimă de câine” – M. Bulgakov

8 ianuarie. Seara târziu, s-a pus diagnosticul. Filipp Filippovici, ca un adevărat savant, şi-a recunoscut greşeala : schimbarea hipofizei duce nu la întinerire, ci la umanizarea (subliniat de 3 ori) deplină. Descoperirea lui senzaţională, zguduitoare, nu pierde prin aceasta nimic din valoare.

Ăla s-a plimbat astăzi pentru prima dată prin apartament. A rîs în coridor privind la lampa electrică. Apoi, însoţit de Filipp Filippovici şi de mine, a trecut în cabinet. Stă bine în două labe (şters)… picioare şi face impresia unui bărbat mic şi prost clădit.

A rîs în cabinet. Zâmbetul său este neplăcut şi parcă artificial. S-a scărpinat apoi la ceafă, s-a uitat jur-împrejur; am notat un cuvînt nou, pronunţat foarte clar: ,,burjuilor”. A înjurat. Înjurătura este metodică, continuă şi, probabil, complet lipsită de sens. Are un caracter întrucâtva fonografic: ca şi cum această fiinţă auzise undeva, cîndva aceste înjurături, înregistrându-le inconştient, automat, în creierul său,iar acum le varsă la intervale scurte. De altfel, dracu’ să mă ia, nu sunt psihiatru!

Nu ştiu de ce, înjurăturile produc asupra lui Filipp Filippovici o impresie penibilă. Sînt momente când iese din starea reţinută şi rece de observare a noilor fenomene şi parcă îşi pierde răbdarea. Astfel, în momentul unei înjurături, strigase nervos:

- Încetează!

Fără niciun efect însă.

După plimbarea prin cabinet, Şarik a fost băgat cu eforturi comune în sala de consultaţii.

Am avut după aceea o consfătuire cu Filipp Filippovici. Trebuie să recunosc că, pentru prima dată, l-am văzut pe acest om surprinzător de deştept şi reţinut într-o stare de descumpănire. Fredonînd ca de obicei, m-a întrebat : ,, Ce facem acum?” A răspuns singur, textual : ,,Moskoşveia, da… Din Sevillia la Granada, Moskoşveia, dragă doctore…” N-am înţeles nimic. M-a lămurit : ,, Vă rog să-i cumpăraţi, dragă Invan Arnoldovici, lenjerie, pantaloni şi o haină”.

9 ianuarie. Vocabularul i se îmbogăţeşte la fiecare cinci minute (în medie) cu un cuvânt nou, iar de azi-dimineaţă, cu fraze întregi. S-ar părea că, îngheţate undeva în creier, se dezgheaţă şi ies la lumină. Cuvîntul, o dată rostit, rămâne în folosinţă. De ieri seară fonograful a înregistrat: ,,nu te-nghionti”; ,,ticălosule”; ,,dă-te jos de pe scară”; ,,ţi-arăt eu ţie!”, ,,Recunoaşterea Americii”; ,,Primus”.

10 ianuarie.Îmbrăcarea. A permis cu plăcere să i se pună un maiou, chiar era vesel şi rîdea. A refuzat indispensabilii, protestând prin strigăte răguşite: ,,La coadă, pui de căţea, la coadă!” L-am îmbrăcat. Şosetele-i sunt mari.

 

Ăştia mi-au furat până şi cuvintele!

Am găsit nişte chestii amuzante rău de tot în termenii de căutare. M-a google-it lumea de m-a rupt.

• cum poti da ignore din lista altuia – îţi zic , pe onoarea mea! e mai simplu să dai pe ignore decât să dai pe… ignore.
• cartea mea preferata e pacala cum pot sa – faci rost de ea? o furi. Cum poţi să o citeşti? Pe-asta n-o mai ştiu…
• nu-mi pierd timpul cu jocuri – şi ce-i cu asta? Vrei să îţi dea netu’ un atestat bun de trecut în CV? O recomandare, ceva?
• sapa dupa mine in groapa – asta mi se pare absolut genială. Ge-ni-a-lă!!!!
• ce am retinut din romanul adolescentului – că dacă eşti şi frustrat şi ai şi miopie e vai de curu’ tău?
• nu mai pierde timpul – ai auzit, Amalia? NU MAI PIERDE DRACU TIMPU’ DE POMANĂ!!!
• cantec amalia – aaa, nu ştiai? Mi se mai spune şi Amalia Groparu’. În timpul liber oficiez inaugurări.
• jocuri cu amalia – vrei să jucăm jocul cu groapa? Dacă da, mai stai vreo 15 ani să mă pun pe picioare şi după … I’m free să sap !!!
• suport de pus carti cu hannah montana – cum dracu apar cărţile în aceeaşi propoziţie cu Hannah Montana slash Banana slash Spontana slash Macaroana slash Garnizoana??

Ce diferenţă este între un pedagog şi un pedofil? Pedofilul iubeşte cu adevărat copiii.

Funny story! Să vezi…

Dumnezeule Mare, Sfinte fără de moarte, ce am făcut să merit asemenea chin în umilul meu somn de 10 ore?

În ultimul timp am visat numai chestii oribile. Mi se par a fi un fel de apropouri.

• Mă aflu pe holul liceului cu o doză de bere (verde) în mână. Intru în clasă. Profa de chimie era acolo. Mă aşez liniştită şi pun berea în bancă. Afară era soare. Deodată intră domnul director şi ne cere să ne punem mâinile pe bănci, ca el să ne poată controla. Îmi este frică. Încerc din răsputeri să ascund cutia, îngropând-o în cărţi şi hârtii… Nu merge. Se apleacă şi îmi vede berea. Pe faţă i se citeşte un sentiment înfiorător de mulţumire… Hey, nu vreau să par paranoică, dar asta e pentru că i-am făcut un apropo domnulului Grigore de la bufet că ar trebui să servească bere? De ce mă chinuiţi, bestii ?
• Andreea se află la mine în clasă. Este ora de chimie. Ea vrea să plece. O rog pe profa să mă lase să o conduc până la ieşire, ea mă lasă şi plecăm. O conduc şi când dau să mă întorc nu mai ştiu cum. Ies din liceu, o iau la pas pe Calea Victoriei, ajung într-o intersecţie, pe urmă într-o piaţă, iar după zece minute găsesc poarta liceului. E 6 fara 15. Alerg până în clasă, unde profa mă apostrofează : ,,Cam mult ţi-a luat! Ştiai că iei notă mică la test şi ai chiulit ca să nu te mai ascult?” Ţeapă! Am luat 8 !!!
• Mă aflu într-un hotel, unde se presupune că învăţ. Trebuie să omor cât mai mulţi oameni şi să îi bag în pungi. Trebuie! Parcă şi frati-miu trebuie. O, nu! El deja a omorât şi acum se roagă să nu îl prindă nimeni. Ce mă fac? Îmi este frică să omor. NU pot! Totuşi prin faţă îmi treg pungile cu carne şi mă gândesc…
• Mama a plecat. Deşi locuieşte în aceeaşi casă, nu mai stă cu noi. Mă urc cu taică-miu în maşină şi mergem să o convingem să se întoarcă. Maşina argintie trece printr-o grămadă mare de frunze uscate. Ajungem ACASĂ. Maică-mea spală rufe. Plânge şi ne spune că ar vrea să se întoarcă, dar că are deja alţi copii. Ar vrea şi nu ar vrea… Atunci încep şi eu să plâng şi o strâng în braţe. O mai rog pentru ultima oară…
• Sunt cu Andreea la Librăria Cărtureşti. O întreb ce vrea de ziua ei. Ea îmi pune în braţe Gabriel Garcia Maruqez în valoare de 1 milion.

WTF! Săptămâna asta am simţit o energie negativă în camera mea. A fost incredibil de dezordine… (Doar ştii cum sunt eu, nu? Am scuze pentru tot.)

Eeeee, acum cine e nebuna? Cine, cine?

S-o jupuim şi s-o facem drapel!

Azi am crăpat practic de râs din motive patetice. În primul rând, pentru că proful de religie a zis că desenul Irinei (alunecare de teren) semăna cu parameciul de pădure. Şi zbang! M-a buşit! În al doilea rând, viaţa este plină de semne. Trebuie doar să ştii să le vezi. Şi eu chiar că le văd… În al treilea rând, Silvia îi spune lu’ Mădă cu apostrof că azi apare New Moon. Ea se întreabă ca pentru sine: ”Care Ion?”
Hai mă copii, chiar nu aveţi chef? Deloc , deloc? Nici măcar pentru o progresie geometrică mică?